Mama

mama
îmi scrie cu unghia pe zidul nopţii
de lângă colţul patului
formula de germinare

îşi împarte liniştea între braţele veşnic deschise
ca între două sărbători
si nu înţelege
unde sunt picioarele ei
muşcate
de neculoarea ce se întinde în ea treptat

mama
mi-a pus pe frunte botezul
strecurându-mă pieziş printre sărbători
încă dinaintea răsăritului
când picioarele ei călcau moartea
care mi se ascundea sub pat


uneori spatele îi zvâcneşte
şi se crapă
ca un costum prea mic
iar pântecele ei
încă germinează pumni mici
gata să se încleşteze în cârligele vieţii

mama
îşi strânge sărbătorile în şorţ
făcându-le ghem
şi mi le pune în valiză
înainte de ultima plecare

spatele încovoiat
îi lipeşte şoptirea de inima mea
-Acum, ai şi tu mamă, sărbătorile tale!


Toamna în buzunarele lui Mendeleev

Sunt copilul toamnelor coapte
care vinde la colţuri de stradă
făşii de ploi dulci
pe elemente din tabelul lui Mendeleev
care mi se aşază ilogic prin buzunare trupului

Sunt copilul toamnelor-doamne
care-şi sărută în somn
păpuşile de sare
şi frunzele îngălbenite
sub tălpile feroase ale hemoglobinei
când le fur fructele tari
de prin buzunarele trupurilor lor ofticoase


Sunt copilul toamnelor plânse
în metale de tranziţie
care-mi adună
îngeri trişti de cobalt
cu tocuri înalte
şi degete subţiri
pe care s-ar putea aşeza
culori jilave
până le-ar curge în sânge
igrasia voluptoasă
strânsă prin buzunarele mele
de copil crescut
printre zdrenţele pământoase
ale lui Mendeleev

-Toamnă...
Doamnă...
Copilul tău suferă de frunză albăstrită...


Caii mei morţi

Acum se face ziuă şi se zvântă,
Visele toate, caii morţi mă cheamă,
Să te colind şi ziua, pe tăcute,
Mă prind cu sufletu-ncleştat de coamă.

Dac-ai ştiut de mine prea puţine,
Înseamnă că am fost un pumn de humă,
Pe care priponiţi ţi-au stat şi caii...
Ce-au nechezat spre mine vânt şi brumă.

Cine-a greşit? Eu, huma, ori tu, dorul?
Ne-am numărat greşit, nu eram doi...
Nici nu ne-am strecurat fiori pe buze,
Nici n-am văzut că-s ziduri între noi.


Am fost perete-n frig şi întuneric,
Când spatele-ţi spre mine înnopta,
Iar faţa ta cuprinsă-a fost de lume...
Tăcerea mea, cal mort în umbra ta.

Îmi număr caii morţi în gând, cuminte,
Şi paşii lor tot morţi şi nelegaţi,
E noapte, mi-au orbit între copite,
Lucirile din ochii-mi înecaţi


Bună ziua
îmi indică simplu cerul

Ziua...
îmi amorţesc ochii pe cer
căutându-i forme originale
de seminţe şi stropi...

stropi şi seminţe
de vânt cu voce groasă
în rufele mele proaspete

rufele mele au culoarea cerului
şi-mi amorţesc ochii în(tre) ele
şi spatele aplecat deasupra ligheanului de tablă


Bună...
de foarte departe îmi arăţi steaua polară
cursă în amurg pe teul meu de rufe
înţepând-o şi învârtind-o cu degetul
până înfăşori pe tine
toate rufele mele 'bleu ciel'

Apoi...
Şterge-ţi urmele de grimase cu bucăţi de cer
şi scuză-te stingher de după lentilele ce-ţi ascund dilatarea pupilelor
în timp ce-mi sîsîi în franţuzeşte
-Je t'aime... mon ciel...

-Je t'aime... şi bună ziua!


Tu mă strigi

Tu mă strigi...
şi cuvintele tale
se lovesc de pânzele de păianjen de prin colţuri
ţesute sub formă de rochii
pe care le îmbrac când mi-e somn
învelindu-mă în cuvintele tale vii

Tu mă strigi
şi-mi ungi umerii cu silabe miruite
ce picură din firele de borangic
iar eu tac...
printre şuviţele decolorate ale cuvintelor
curse peste frunzele care-şi scâncesc rugina
făcându-se pulbere


Tu mă strigi
când îmi pocneşte toamna în pereţi
şi-mi aruncă aşchii jilave de pustiu în piept
iar eu tot tac...
şi mănânc încet bucăţi de toamnă
cu gust de ceaţă
ca să îţi nasc strigătul
pe buzele mele asprite de tăcere


Cercuri

Mă găseşti mereu în cercul din mine
nins de suflarea ta strecurată a jale
prin sânul fraged
din care îmi guşti zvâcnituri domoale
până mi se sting arcele
ca o lumină de neon
şi-mi înţeapă pieptul cu pâlpâiri albe
furate de somn

Tu şuieri scântei...
pe trupul tău se văd umbrele cercurilor mele
lipite una de alta
şi îţi fulgeri dimineţile ascunse în buzunare
când toamna se înserează
iar mâinile tale se sfărâmă fără zgomot
în vârtejul disperat de sub pleoapele mele
căutându-mă


Şi îmi răsfiri iubite ochii închişi
pe peretele plin de cercuri
al trupului tău
care-mi aşteaptă obosit
salturile....

Sărută-mi cercul inimii
şi soarbe-l între buze
dezghiocându-mă pe furiş de mine


Frig

Luceşte frigu-n oasele-mi ciobite,
Şi îţi respir cu greu umbra tăcută,
La geam îngheaţă aripi nesărate,
De dor şi zbor, în amintirea-mi frântă.

Mă poartă gândul pe trepte topite,
De cer albastru transformat în ceară,
Îmi sângerează astăzi şi lumina...
Şi-mi ninge frunza, galben, peste seară.

Se zugrăvesc în orele zbârcite,
Singurătăţi din sărutări de clipă,
Ceasuri drapate-n verzile postavuri,
Se zbat în praf de gând ce se-nfiripă.

Şi îmi e frig... rămas-am dezgolită,
Şi geru-mi desenează flori în geam,
Mi-e frig... îmi e casantă ceara-n suflet,
Şi amândoi, de-ngheţ doar, ne temeam.


Adio...

Doar vine toamna
cu sânge îngroşat în arterele timpului

Adio...
Merg să-mi cumpăr dinţi de gheaţă
să-ţi pot zâmbi alb
în grimase aproape calde

Adio...
Hoinar
îţi legeni râurile prinse de glezne
lălăind o toamnă ce nu vine vuind culori
ca un tren rapid cu vagoane goale


Adio...
Nu!
Îţi rămâne toamna pe limbă
în timp ce-mi acoperi palmele desfrunzite
cu săruturi brumate
şi dinţii mei se topesc
înfingându-se lichid în buzele tale
amestecându-ne anotimpurile...
timpurile...


Boarfelor

Îmi strigi printre dinţii încleştaţi în nimic

Cadru cu cadru ţi se derulează iubirea
pe suprafaţa unei pietre şlefuite de timp
la poarta Paradisului

Boarfele...
ţi s-au cuibărit
pe fundul rucsacului cu substantive
devenite osândă fără margini
în iubire şi nebunie...
şi le porţi în spate
ca pe-o moarte scârbită de atâta chin de viaţă


Au fugit din Paradis pentru a muri în tine
boarfe zadarnice
care-au trecut graniţele durerii
strivindu-şi lacrimile în teascul inimilor
pe care le bei
ca pe cel mai bun vin franţuzesc
otrăvindu-ţi fără ştiinţă clipele rămase
ce încă se mai luptă cu proiecţia ultimei iubiri
pe suprafaţa unei pietre şlefuite în zadar
de blasfemia cuvintelor



Din pântecele mamei

Din pântecele mamei
am căzut direct la picioarele tale
dându-ţi întâiul freamăt de viaţă
pe care l-ai risipit dureros
fără remuşcări
prin fum de ţigări fără filtru
pierzându-mi devenirea
în aerul mohorât al comunului

Sau m-ai pierdut direct din pântecele mamei
cand mi-ai prins inima care învăţa să bată
fără prudenţă
între palmele tale
pe care ai meditat îndelung
formele uitării
strivind
cu un singur newton
mai mult decât aveai voie
pănă să-ţi alunece o viaţă
printre degete...
aşezându-ne apoi tăcut
pe amîndoi
într-o autobiografie inutilă
ca-n pantecele mamei
care nu ne-ar fi născut niciodată


Vis tomnatic

Azi au înflorit copacii frunze mari şi roşii
prin camera mea cu pereţi înalţi de stejar
întrebându-mă de câte nopţi nu dorm
înăuntrul tulpinelor noduroase şi bolnave de toamnă
din cauza ferestrelor despuiate de lume
care s-a prelins în ungherele dinafară ale pământului

m-am lăsat mângâiată de rădăcinile iţite de sub pat
care mi se încolăcesc pe braţe
blânde
pălăvrăgind cu mine într-o italiană fluentă...

Ai curaj să-mi calci aşternutul cu trupul tău
ce nu cunoaşte limba copacilor şi nici culorile frunzelor
care se încăpăţânează să mă acopere
când difuzorul radioului suflă puf galben
spre timpanul meu
în care răsună o formulă chimică
cu radical liber de amor
ce mă striga pe nume?


Înapoi...
soarele se zvântă pe pereţii albi şi goi
tu ai plecat de dimineaţă cu tot cu rădăcini şi curaj...
câteva frunze îşi fac jocul pe pervaz
suflate de adierea dimineţii
radioul îngâna monoton
Sara, perche ti amo
ti amo
perche il mondo e matto...
şi frunzele astea m-au colorat în tonuri roşii de nebunie


Eu, tu, Mîşkin şi iarna

M-ai găsit în văzduhul de fum
când lăcrimai fâşii de sărut
cu care mi-ai împodobit umerii
pe care îmi cresc acum
aripi sărate de dor
şi-ţi îmbrăţişez umbra
foşnindu-mi aripile de cer
trecându-ne dintr-o lume în alta
tremurând morţi repetate
bâlbâindu-ne naşterile îmbrăţişate

Iţi lucesc tăcerile pe obraz iubite
şi visele despre mine si un prinţ rus
ancoraţi amândoi de tâmplele tale
cu aripi decolorate şi părăginite
înmuiate în sângele tău
în care vom rămâne
feriţi de frigul uitării


Adună-mă de pe malul de gheaţă
încălzindu-mă în lumina ochilor tăi
şi plânge-mă iubite în miez de iarnă
când îmi strângi aripile sărate
între paginile sărutate de vicii



Lucruri mărunte

Uneori îmi amintesc că am trăit
pendulând în tic-tacurile zi-noapte
răsfăţată de prezenţele simple
împlinită în surdina nehotărârilor
pierduta între doua perechi de pantofi
conversând cu patima despre sfârşitul lumii
şi prelungirea infinită a nevenirii lui
probabil din cauza cailor adormiti la raspântia cerului

Uneori îmi ridic ochii pe raze
şi văd cum ploile de peste rai
le murează pufii abia formaţi
îngeraşilor bucălaţi


Ei da... vei spune iar să las îngeraşii
fundiţele şi ursuleţii roz
dar tu nu ştii să te îmbeţi cu aroma nimicului
şi nici să mângâi cu palmele înmuiate în sânge
rănile uratului
iar degetele tale nu se înfing delicat
în suspinul meu ieftin
cu note melodramatice
pentru că tu
eşti scutit de revelaţia altoită din mărunţişuri


Te iubesc

ca şi cum toată lumea
poartă aceeaşi pereche de şosete
colbuite
în aceeaşi pereche de şlapi de gumă

te iubesc fără puls
îngenuncheată la zidul uitării

te iubesc cu păcatul
în care ne-a aruncat vulgaritatea mediocrităţii

te iubesc abandonată
în căldura rimelor culese din călcâiul lui Dumnezeu


Te iubesc în trupul de ceaţă
al literelor aţipite pe degetele rătăcite în deşertul inimii tale

Te iubesc în umbrele sfinţilor
în zborurile frânte ale timpului trecut în isteria unei realităţi nemiloase

te iubesc
când porţi aceeaşi pereche de sandale colbuite


Dansează-mă pe palmele tale

Dansează-mă pe palmele tale de pământ
când liniştea dintre noi
e inegală
suliţată de unghiuri abstracte
dinspre care se aruncă îngeri batrani
cu aripile transformate în ramuri

Dansează-mă pe palmele tale de cer
logodite cu povara lui albastră
în care se adânceşte spaţiul
croindu-mi din el rochii subţiri
brodate cu fiori lichizi de viaţă


Dansează-mă cu palmele tale de gheaţă
pe care mi-a împietrit umbra
în dorul crispat de fruntea ta
pe care se încheagă în tonuri vii
cunună de gânduri şoptite

Dansează-mă pe palmele tale desfrunzite
care mă acoperă cu vânt
descărnându-mă cu mângâieri
şi dându-mă ochilor tăi de foc
în care adorm târziu
ascunsă sub hlamida ruptă
a nereidelor din marea ta zbuciumată

Dansează-mă te rog pe palmele tale
până la sfârşitul timpului meu
atârnat lângă uşa ta
într-un cuier gol
ce ţi-a crescut dintr-un lăstar de noapte


Un ceas în doi

Jumătate mort şi jumătate viu
tu şi eu
răsăriţi dintre clipe hoinare
ursuzi
păşind desculţi
pe iarba nouă
îngropându-ne gleznele
în mângâierea verde

Prima jumătate
moartă
ne-o scotocim printre vrejurile crude
ale cerului enervat
de atâta scormonit în el
cu unghiile privirilor rupte


A doua jumătate
vie
s-a aşezat de-a lungul unui fir de iarbă
privind noaptea încâlcită în părul meu
pe care degetele tale de gheaţă nu o pot smulge
fără să îmi muşte timpul mort cu gust de izmă
de pe buzele care îngână un descântec
până începe să plouă cu soare
între cele două jumătăţi ursuze de ceas
îngropat în melancolia verde



Toamna

Îmi pare toamna... ca o picătură...
Un strop de galben picurat din cer,
Pe tot pământul îmbrăcat în zgură...
E toamna asta, noul lui felcer.

Îi mai pansează rana cu o frunză,
De cantec şi parfum e despuiat,
Ca o fantasmă, toamna stă ascunsă,
Într-un copac, de doruri desfoiat.

E ghemuită toamna tramurândă,
Şi-i sună vânt metalic peste poale,
Cu raza pală-a soarelui, plăpândă,
Se-avântă toamna pe străzile goale.


Ferestrele-s închise la taverne,
Gonesc pe lângă ele în bemoli,
Stropi mari, din toamna care se aşterne,
Pe sufletele noastre, mici atoli.

Într-un crescendo cerul face larmă,
Flămând să se arunce spre pământ...
Îi cântă toamna-n flaut, să adoarmă,
Tot legănat, pe braţele-i de vânt.


Umbre

Desfac in toamnă, vânturile reci,
Copaci bătrâni cu trupuri incolore,
De frunză şi de scoarţă... rămân seci,
Când se îngroapă în tăceri sonore!

De-a lungul nevăzutelor ruine,
Vorbesc în limba lor haite de lupi,
Trăgându-şi colţii în iarna ce vine,
Tu suflete... Cum faci să nu te rupi?

Sculptează geru-n ziduri vechi uitarea,
Trec somnambule, călătoare umbre,
Miraj în prim îngheţ le e chemarea,
Sunt sloi...şi urletele lor li-s sumbre.


În tine

şi-au făcut nebunii ţigări
cu tutun ales dintre aripile aurii şi uscate
ale fluturilor vărsaţi la moara care macină gratis
vise şi îndoieli

Eşti un fel de cuib
în care mama vultur nu are timp să facă ordine
planând peste realitate
doar o găsi ceva hrană şi pentru ea
pe acoperişurile caselor
ori prin trenurile ce şerpuiesc
pe câmpiile-trup
izbindu-se cu o neputinţă frenetică
de geamurile ude
în spatele cărora zăreşte
oase de morţi
bolborosind ofticoase spre nebunii tăi


Şi norii se urcă pe aripile ei de mamă flămândă
ca o moarte cârpită de o ploaie subţire
sub care filozofii îşi gustă de pe degete
preaplinul lumii (im)perfecte


Ultimă lăcrimare de dulce

Îţi răsună mortal în creier
lamentări interminabile

- v-am iubit pe toate
ancorate pe palmele mele
în timp ce vă legănaţi pe valurile ochilor

senzaţia de miere pe piele
îţi îndulceşte până la exasperare cuvintele
iar porii sufocaţi
nu se mai plictisesc în atingeri
Eu: - destul...
strigi cu pumnii încleştaţi
şi ochii larg deschişi ca să le poti lăcrima lopeţile
cu care îţi scormonesc avide
din bărci
pupilele


le plângi furios ca pe nişte ciudăţenii din carne
care au împrumutat pentru puţin timp
senzualitatea unei flori
până când în ultima lacrimă
strângi ultimul fior erotic
prea dulce şi lipicios
ca un ochi de orhidee
în ultima înflorire crepusculară

- Plânge-ne iubite
înainte ca ochii tăi
să devină
doar găurile crescânde a Marianelor


Sad smiley

Ne-am jucat destul
o să-mi întorc zâmbetul pe dos
aşa...într-un tremur nestăpânit
transformat într-un plâns malign
pictat în grimase lungi
început şi sfârşit pe pleoapă
cu pensula înmuiată în iris
ca o baghetă magică
doar asa...
de dragul de a-mi mai mişca
încă o dată buzele
care oricum
îmi mai servesc doar la a înghiţi
impulsul unei bucurii ofilite
de atâta filosofie
de viaţă


Amin pentru cinci minute

-Vino! porunci glasul tunetului
...nevăzute noaptea
umbrele începură a se alinia
în ritmul Requiemului
la poarta cerului
aşteptând trierea nevăzutului
dezbătând prin semne delirante
care păcat e mai mare
decât păcatul fiecăreia
rugându-se în sinea lor de umbre
ca burta flămânda a iadului
să nu le devoreze veşnicia
prea încet

Începu cântărirea
în mâna Domnului
aceea în care moartea nu e moarte
şi viaţa nu e imaginată de Renoir


Umbrele dau socoteală
plângând idei de jertfire târzie
în care s-ar întoarce
contopindu-şi gemetele
cu adâncurile de lavă
umplându-şi gura cu slove
plimbându-şi Amin-uri pe limbă
întru mântuire

Ding...
Glasul tunetului se sparge
şi mâna Domnului devine lumină
filtrată de zabrelele de lemn
pentru ca încă o dată
să te desparţi de judecată
departe de burta flamanda
pentru Aminul următoarelor 5 minute de tăcere
în care Goya ar avea răgazul unei partide de cricket


Curge

Cu foşnet însetat ploaia de vară
pe muşchiul verde al sufletului
sclipind curcubee
peste ramuri de dor
într-o oglindire lină
în bolta zâmbetului

Alunecă cerul pe munţi
cu glas macabru


Nu mai există distanţă
între contururile albastre
şi-mi chicotesc frânturi de nemurire
pe palme

Gândul unei scene duioase îmi urcă pe braţe
şi zâmbesc nemurirea
cu miros de ploaie banală
într-o vară cu reflexe boeme de val alb
în care timpul îşi răsună ultima duminică cu tine


Rămâi

pe malul gândului
cu ochii larg deschişi
rugându-L pe Dumnezeu
să-ţi mai lase o clipă
cât un licăr de lumină
care te pătrunde
prin toate spaţiile goale
ale sufletului
improvizându-şi altar
dintr-un pastel pictat demult
înnegrit de uitare
în clipa blestemată
care s-a cuibărit
îndărătul zăvoarelor trase
lăsându-te singur
în faţa Lui
cu rugaciunea pe buzele ultimului gând
trăgându-ţi povara grea până în moarte
fără vreun martor milos cu o cană în mână
fără vreun ţigan care să te biciuască până la sânge
fără o lacrimă care să te urmeze în somn
şi fără nici un hohot de râs pe socoteala uitării


Am îndrăznit să visez

agăţându-mi ochii de stele
doar în ele mai eram liberă
cu sufletul distilat în scântei înfiorate
şi gândul întors
mântuit în stropi de lacrimi
până la primul popas
în faţa ta
când mi-ai şoptit viclean vina
de-a îndrăzni să visez
în tăcerea din sufletul nopţii
îngenuncheată între cer şi pământ
până am rămas mută
pe drumul rătăcit
şi visele mi-au fugit neputincioase
alunecând disperate pe suflul suspinului
în crăpătura adâncă a pământului
rodind stânci care vor plânge
flori de colţ
intr-o nemiloasă singurătate


Ecouri

În ceasul întâlnirii noastre,
S-or tîngui de dor viori,
Cand sărutându-mă pleca-vei,
Cu paşii lungi, rătăcitori.

Si umbre temătoare-oi strânge,
La piept, căzută la pământ,
Amară îmi tot va fi noaptea,
Cât te-oi găsi numai în cânt.

Aceleaşi ore s-or tot scurge,
Ştiind că nu vei mai veni,
Nori violeţi voi strânge-n lanţuri,
Pe triste game i-oi sui.


Amurguri veştede şi plânse,
Mi-or cădea pe umăr, pustiu,
Mi-a creşte-n părul des o toamnă,
Să vii acum... ar fi târziu.

A fost odată... îmi voi spune,
Şi toamna iarnă se făcu,
Plouă încet o amorţire,
Când galbena frunză căzu.

E ora ultimă... se duce,
Culoarea din obrazu-mi pal,
Modele albe de dantelă,
Îmi joacă-n ochiul de cristal.


Mă uit la geam ultima oară,
Lumina-aproape a-ngheţat,
Ziua se toarnă-n întuneric,
Sub el părând că m-a-ngropat.

Toarnă-mi pe buze amintirea,
Din vânt ce-şi leagănă sătul,
De-atâta dor hlamida lungă,
Şoptindu-mi trist... că e destul!


Sunt atat de frumoasa

Ce frumoasă sunt când îmi expir
Lumina dintre corzile sufletului.
Mi-e cu neputinţă să adorm...
Mi-aş rata frumuseţea fatală,
În oglinda în care mă priveşte
Cu ochii mijiţi... Dumnezeu!

Ce frumoasă sunt când mă nasc
Din ploile plânse de prunci...
Din cocon de pasiune fără pudoare,
Cu ceţuri crude pe tâmple,
Ursită de ziua crescută în munte,
De însăşi mâna lui Dumnezeu!


Ce frumoasă sunt când mă vezi
În rostul tău fără filosofie,
Când iţi suspină soarta şi mă aştepţi,
Să mă rostogolesc în tine,
Ca piatra fără colţuri de pe stâncă,
Ce n-ai putut să o arunci spre Dumnezeu!

Sunt atât de frumoasă...
Pentru că El
M-a dăruit ţie...
Goală
Şi fără o aripă!

Imprint

Text: Oana Maria Covaci / Coperta de Mihai Traista
Editing: Oana Maria Covaci
Publication Date: 09-21-2012

All Rights Reserved

Dedication:
"Poezia este inchiderea si deschiderea unei usi , lasandu-i pe cei care privesc prin deschizatura sa ghiceasca ce s-a vazut in frantura aceea de clipa" Carl Sandnurg" Carl Sandburg